Cămașa ciumei

Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (22)

În credinţele balcanice şi cele aparţinând Europei răsăritene, ciuma a fost reprezentată ca o femeie bătrână, uscăţivă şi urâtă, împotriva căreia se iau următoarele măsuri de protecţie magică: confecţionarea iei ciumei, tragerea brazdei în jurul satului, circumambulaţiuni rituale ale femeilor bătrâne goale şi despletite în jurul localităţii, prohodul şi bocirea păpuşii figurând ciuma, coacerea unor pogoace de «cinstire a ciumei».
În mod asemănător, în mitologia românească, ciuma, personificare a bolii năprasnice, a fost reprezentată ca o femeie bătrână şi urâtă, cu chipul schimonosit de suferință, îmbrăcată cel mai adesea în alb şi cu o seceră (sau cu o coasă) în mână, simbol al obiectului ei de activitate: secerarea vieţilor. Uneori e reprezentată cu coarne de bovine şi coadă de şarpe, în vârful căreia are un spin, „cu care înghimpează oamenii şi-i umple de boală.” Ciuma era reprezentată în imaginarul rural ca o femeie hidoasă, năucă, umblând desculță și nevăzută de nimeni, cu capul descoperit, care sărea în spatele oamenilor, bătea la fereastre, intra pe furiș în case, ferindu-se doar de câini, de care îi era frică. Mentalitatea colectivă a fost marcată de frecvența epidemiilor, astfel încât monștrii făuriți de imaginație și care reprezentau ciuma (mai apoi și lepra) au bântuit imaginarul colectiv zeci de ani.
În Maramureş, în biserica din Orţâţa cu hramul „Sfinţii Mihail şi Gavril”, pictorul a redat ciuma mergând călare; în faţa ei se află moartea cu coasa, iar în spatele ei un personaj feminin ciudat, dezbrăcat, care toarce, acţiune care poate trimite la ritualul legat de realizarea cămăşii ciumei. Straniul personaj ar putea fi şi un pandant al uneia dintre cele trei Parce, Clothos, cea care, în mitologia greacă, ţinea fusul vieţii. În respectiva reprezentare, pictorul popular a încercat să imortalizeze o legendă locală care spune că satul a fost cândva lăsat aproape fără locuitori de o epidemie de ciumă. Uneori, ciuma își anunța sosirea, asemenea morții, prin diferite semne: eclipse sau apariția de stele cu coadă.
Ciumei i se spunea, pentru a-i câştiga bunăvoinţa, „Alba”, „Frumoasa”, „Maica Bătrână”, i se organizau ospeţe la care participa întreaga colectivitate şi erau trecute în calendar zilele Ciumei („Ciumarca”), obicei cunoscut la români, ucraineni, sârbi şi bulgari.
Mijloacele de apărare împotriva ciumei, de natură magică, au cunoscut numeroase forme de manifestare. Când exista pericolul izbucnirii epidemiei de ciumă, femeile bătrâne sau fetele tinere, în număr de 3, 9 sau 12, confecţionau din zdrenţe o păpuşă, apoi ţeseau şi coseau într-o singură noapte aşa-numita „cămaşă a ciumei”, lucrând în linişte deplină, cu părul despletit, în anumite cazuri dezbrăcate, după care îngropau păpuşa îmbrăcată cu „cămaşa ciumei” lângă troiţa satului sau la o răspântie de drumuri, bocind-o ca pe un mort. Condiţia terminării într-o singură noapte are valenţe deosebite în credinţele poporului, deoarece orice act condensat în timp asigură obiectului o anumită singularitate, încărcându-l cu energii suplimentare de origine transcendentă. Numele de „cămaşa ciumei” era utilizat în Transilvania şi Banat, iar în Oltenia şi Muntenia se folosea numele de „cămaşa de izbândă”.
Ritualul confecţionării cămăşii ciumei a existat şi în Ţara Codrului şi Ţara Lăpuşului (două zone etnografice din actualul judeţ Maramureş). La fel ca în alte zone, ritualul cerea ca fete fecioare să realizeze cămaşa într-o singură noapte de muncă, coordonate în lucrul lor de o femeie pricepută la farmece, după care cămaşa era dusă la hotarul satului, pentru ca molima să poată să o ia, să o îmbrace şi să părăsească apoi regiunea. În Ţara Lăpuşului, în zona cunoscută sub numele de Didic, la toarcerea firului, ţeserea pânzei şi confecţionarea cămăşii participau câte o femeie din toate satele care aveau hotar comun: Ungureni, Costeni, Cupşeni şi Libotin. Femeile desemnate realizau cămăşa ciumei la intersecţia drumurilor care uneau satele, în prezenţa tuturor membrilor comunităţilor săteşti, după care cămaşa era arsă.
Ritualul cămăşii ciumei a fost redat, cu mai multe inexactităţi, de Anton Maria del Chiaro care rezuma acest ritual în următorul mod: „Se adună un număr de femei şi timp de 24 de ore ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânepă, căreia îi dau foc în mijlocul curţii, şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia.”
Cămaşa era lucrată din fire de cânepă, pentru că se credea că aceasta e preferată de draci şi de vrăjitoare, cusută la gură şi la mâneci, deschisă doar la poale şi la crucea inimii, ca să ţină farmecele la un loc. Pusă la o răscruce de drumuri sau la marginea aşezării, cămaşa era descântată de „strigă”, deoarece se credea că boala era adusă de strigoi, şi îmbunată cu o bucată de pâine şi un ulcior cu apă, lăsate în apropiere. O credinţă asemănătoare a existat la sârbi. Aceştia credeau că pentru a se salva de ciumă trebuia ca două surori gemene, cu nume asemănătoare, să toarcă într-o noapte fire şi să ţeasă din ele un ştergar.

✍️ Dr. Ioan Botiș – muzeograf

Share This Post On