#pandemii
#MuzeulJudețeandeIstorieșiArheologieMaramureș
Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (4)
📍 Ciuma la Roma, când „oamenii mureau ca muștele” și se săpau gropi comune
Prima epidemie care a lovit Roma ar fi avut loc, după spusele lui Plutarh, în cel de-al optulea an de domnie al regelui Numa Pompilius. Nu se știe exact ce boală a bântuit atunci Roma, cu toate că este posibil să fi fost o epidemie de ciumă, Plutarh vorbind despre „o molimă nemaipomenită”, în timpul căreia „oamenii mureau ca muștele, secerați de o boală necunoscută. Îngroziți și buimăciți, romanii se rugau zeilor să aibă milă de ei. Împreună cu tot poporul, se ruga și regele.”
În secolul al V-lea î.Hr., în orașul Velitrae, în vremea generalului Gaius Marcius Coriolanus, ciuma a făcut ravagii, Plutarh susținând că doar un om din zece a rămas în viață. Depopularea orașului a fost atât de mare încât o solie a cerut ca orașul să fie alipit la Roma și, în același timp, să fie trimiși la Velitrae coloni romani pentru repopularea orașului.
Prima epidemie certă de ciumă izbucnită în Roma a făcut nenumărate victime în anul 364 î.Hr. Mai târziu, în anul 80, la Roma a izbucnit o nimicitoare epidemie de ciumă, iar de la Rufus de Efes ştim că o epidemie de ciumă a afectat Imperiul roman în vremea lui Traian, iar o nouă epidemie de pestă a avut loc în vremea lui Antoninus Pius, urmată de o alta în vremea domniei lui Verus.
Imperiul roman a fost lovit de ceea ce s-a numit „Ciuma Antoniniana” în anul 165. Se pare că teribilul flagel a fost adus din Orient de Lucius Verus, unul dintre generalii lui Marcus Aurelius. Ciuma și-a făcut apariția mai întâi în rândurile trupelor lui Avidius, în Seleucia, și s-a răspândit atât de repede încât generalul și-a retras trupele în Mesopotamia, spre bucuria parților care credeau că zeii lor se răzbună pe romani. În retragerea lor, trupele romane au extins epidemia și în Siria, iar Lucius Verus a adus-o la Roma prin intermediul unui detașament din Siria, chemat să participe la triumful său. Acest detașament a contaminat toate așezările prin care a trecut, precum și provinciile imperiale în care a fost trimis după aceea.
Marcus Aurelius s-a străduit din răsputeri să facă față acestui dușman nevăzut, dar a fost neputincios în a limita răul, deoarece știința medicală a timpului său nu-i oferea nici o informație practică, în așa fel încât ciuma a continuat să secere vieți până când toți purtătorii microbului au murit sau a apărut, în cele din urmă, imunitatea. În primăvara anului 180, împăratul Marcus Aurelius a murit în mijlocul trupelor sale, în tabăra de la Vindobona (aproape de Viena de astăzi), bolnav de ciumă, epidemie care i-a decimat armata.
În continuare, mijloacele terapeutice oferite de medicina antică împotriva ciumei au rămas ineficiente, astfel încât, în secolul al II-lea, Galen își sfătuia contemporanii să fugă cât mai repede și cât mai departe, în cazul unei epidemii de pestă. Același Galen susținea că actul sexual și efortul fizic constituiau factori de risc, deoarece stimulau căldura interioară. Vechii istorici au evocat mai cu seamă ravagiile provocate de ciumă și au insistat mai puțin pe natura dezastrului, descrierile lor lăsându-ne să credem că a fost vorba de ciumă, dar, la fel de bine, de tifos exantematic. Galenus a comparat această epidemie cu molima care devastase Atena în vremea lui Pericle; în ambele cazuri, corpul era acoperit cu pustule negre, pieptul era parcă sfâșiat de o tuse aspră, iar respirația bolnavului era urât mirositoare.
Amianus Marcellinus, istoric roman al secolului al IV-lea, scrie că boala a apărut în timpul războiului romanilor împotriva parţilor, mai exact în perioada cuceririi Seleuciei. Din nou este invocată pedeapsa divină pentru violenţa şi expansiunea flagelului, Marcellinus relatând că soldaţii lui Lucius Verus, coimperatorul lui Marcus Aurelius, au profanat templul lui Apollo prădând un cufăr de aur, de unde a ieşit un suflu pestilenţial: „La Roma, plină de străini veniţi să asiste la primirea triumfală a învingătorilor, epidemia ia proporţii catastrofale, numărul morţilor fiind atât de mare, încât nu se pot face înmormântări după ritualul obişnuit şi cadavrele sunt aruncate în gropi comune.”
Ciuma a fost cea care i-a provocat moartea lui Marcus Aurelius şi nu otrava pe care medicii i-au administrat-o pentru a câştiga favoarea lui Commodus, după cum afirmase Cassios Dio. Epidemia s-a răspândit cu rapiditate în Italia, Galia, Grecia, Egipt și Asia Mică, astfel încât, într-un singur an, au murit mai mulți oameni din cauza bolii decât din cauza războiului.
Molima i-a supravieţuit lui Marcus Aurelius, în anul 187 Roma înregistrând până la 2.000 de morţi pe zi din cauza epidemiei, mulți dintre aceștia fiind membri ai aristocrației. „A fost o epidemie de ciumă de mari proporţii, încât a trebuit să fie transportate cadavrele cu care şi căruţe. Atunci s-au aplicat cu stricteţe legile lui Antonius referitoare la înmormântări şi morminte, interzicându-se să facă cineva un monument cum vrea el. Ciuma a secerat mii de vieţi, mulţi fiind personalităţi de vază…”, ne spune Istoria Augustă. Timp de 22 de ani, cu intermitenţe, ciuma a bântuit prin Imperiul roman. Se ştie că şi împăratul Claudius Gothicus a murit de ciumă, lucru cu totul neobişnuit pentru un împărat roman.
Efectele ciumei au fost teribile. Multe localități au fost atât de depopulate încât au ajuns la o stare deșertică, producția agricolă s-a prăbușit, trasporturile au fost dezorganizate, în vreme ce foametea a luat locul ciumei. S-au produs mari mutații și în planul mentalului colectiv. Oamenii cădeau pradă unui pesimism cumplit, consultau în masă oracole și ghicitori, sporeau numărul sacrificiilor și ofrandelor, căutând unica mângâiere care le-a fost oferită, cea a noilor religii care susțineau nemurirea ființei în marea pace a cerurilor.
✍️ dr. Ioan Botiș, muzeograf
