Dreapta urgie a Celui-de Sus

Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (8)

Vestea apariției ciumei s-a răspândit cu mare rapiditate, în anumite regiuni ale Europei ea precedând declanșarea epidemiei. Astfel, în anul 1348, la Oslo, un grup de orășeni au considerat că o bună protecție împotriva ciumei, care devasta deja alte regiuni europene, ar putea fi oferită de Sfântul Sebastian, și i-au împodobit sfântului cinstit ca ocrotitor împotriva ciumei altarul din catedrala ce-i era închinată. Din păcate pentru norvegieni, Sfântul Sebastian s-a dovedit a fi neputincios în fața epidemiei ce a urmat.
Până în 1350, molima s-a răspândit în întreaga Europă. Rând pe rând, Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Anglia, Germania, Polonia şi Rusia au căzut pradă epidemiei. Inițial, genovezii au dus teribilul flagel la Constantinopol, de unde acesta s-a răspândit în Egipt și Sicilia. La cumpăna dintre anii 1347 şi 1348, ciuma a devastat Toscana şi Provenţa, ajungând, în forma sa bubonică, la Bordeaux, Paris şi Londra, parcurgând lunar între 30 şi 130 de kilometri. Doar regiunile aflate la distanţe considerabile de marile axe comerciale şi aşezările situate pe înălţimi au scăpate neatinse de teribilul flagel. Până în 1352, ciuma a ajuns în stepele din centrul Rusiei.
Câteva regiuni europene, ca de exemplu Scandinavia, au pierdut mai mult de o treime din populaţie. Norvegienii din Groenlanda au dispărut cu totul, iar în Islanda a pierit 60% din populație, boala ajungând și în Insulele Feroe. Câteva teritorii însă, cum a fost oraşul Milano şi împrejurimile acestuia, au fost mai puţin afectate. Totuşi, cel mai grav afectată a fost Italia. Florenţa, spre exemplu, a înregistrat aproximativ 100.000 de victime, martori ai acestui sfârşit de lume înaintea sfârşitului lumii fiind, printre mulţi alţii, Boccacio şi Petrarca.
Spre diferență de alte orașe, care au folosit doar trasul clopotelor ca măsură de apărare împotriva ciumei, milanezii au apelat la o măsură radicală, dar eficientă de limitare a efectelor teribilului flagel: imediat ce era semnalat un caz de ciumă, casa în care boala își făcuse apariția era sigilată, cu toți cei aflați înăuntru, indiferent dacă erau bolnavi sau sănătoși, stăpâni ai casei, servitori sau prieteni aflați în vizită.
„Cinstita şi măreaţa cetate a Florenţei”, după cum o caracteriza Boccaccio, nu a găsit mijlocale necesare pentru a opri extinderea molimei, înţelepciunea şi prevederea omenească dovedindu-se neputincioase, ca şi rugăciunile smerite sau promisiunile făcute lui Dumnezeu de către evlavioşi. „Către începutul primăverii sus-amintitului văleat (anul 1348 – n.n.), boliştea prinse a-şi vădi în chip cu totul uimitor şi groaznic la vedere semnele ei cumplite. La noi nu se arăta ca în răsărit, pe unde, dacă îi ieşea cuiva sânge pe nas, puteai să juri că-i semn de moarte sigură; ci, la începutul bolii, atât bărbaţilor cât şi femeilor le ieşeau pe la subţiori ori pe la stinghii nişte umflături, din care unele erau cam cât ar fi un măr, altele cât ar fi un ou, care mai mari, care mai mici, şi umflăturilor acestora norodul le zicea buboaie. În cinstita şi măreaţa cetate a Florenţei, mai mândră ca oricare alta dintre cetăţile Italiei, s-a încuibat ciuma cea ucigătoare, care prin mijlocirea stelelor sau poate datorită faptelor noastre mişeleşti, trimisă fiind spre îndreptare asupra muritorilor de către dreapta urgie a Celui-de-Sus, prinzând a bântui cu câţiva ani mai înainte în părţile de răsărit, după ce curăţise locul de mari mulţimi de oameni, călătorind din loc în loc fără să se oprească, ajunse a se lăţi cumplit şi către soare-apune.”
Boccaccio descrie evoluţia bolii remarcând extinderea buboiului aducător de moarte peste tot trupul, apariţia petelor negre sau vineţii pe braţe, pe coapse şi pe alte părţi, unele mari şi rare, altele dese şi mărunte. Ca şi buboiul, petele erau semn neîndoios de moarte, întru tămăduirea lor nici sfaturile doctorilor şi nici puterea vreunui leac neputând ajuta. Aproape toţi cei infestaţi mureau până în a treia zi de la ivirea semnelor de boală. Se întâmpla chiar ca tineri sănătoși să moară în 24 de ore după ce apăreau semnele bolii. „Ceea ce învârtoşea puterea acestei molimi era că boala se întindea de la bolnavi la sănătoşi întocmai cum se întinde focul când întâlneşte în calea lui ceva uscat sau unsuros. Răul purcese mai avan nu numai fiindcă faptul de a sta de vorbă cu bolnavii ori de a te apropia de ei prilejuia şi celor teferi aceeaşi boală ori mintea obştescă, ci şi fiindcă era de ajuns să atingi veşmintele sau lucrurile folosite de dânşii, ca prin atare atingere boleşniţa să se lăţească.” Autorul Decameronului mai aminteşte faptul că boala trecea de la om şi la animale.
Nici schimbările în relaţiile dintre rude şi concetăţeni nu i-au scăpat lui Boccaccio. Florentinul a observat că puterea vrednică de cinste a legilor divine şi omeneşti s-a prăbuşit cu totul, că oamenii se ocoleau şi că n-ai fi găsit un vecin să aibă grijă de celălalt, că înseşi rubedeniile se căutau rar sau chiar deloc din cauza spaimei imense care se cuibărise în sufletele oamenilor, „încât se părăsea frate pe frate, unchi pe nepot, soră pe frate şi adeseori nevasta îşi părăsea bărbatul, ba chiar de necrezut, părinţii înşişi se fereau să mai poarte de grijă copiilor şi să-i slujească în neputinţă, de parcă n-ar fi fost ai lor.”
Nu mai exista serviciu religios, morţii erau aruncaţi de-a valma în prima groapă găsită de ciocli şi dricari, ridicaţi şi aceştia din pleava oraşului, şi de multe ori erau folosite simple scânduri în locul sicrielor. A existat totuşi o grijă pentru sufletele celor răposaţi: aceea de a fi îngropaţi în pământ sfinţit. De aceea, în spaţiul sacru al cimitirelor, insuficient însă pentru a adăposti morminte individuale, s-au săpat gropi imense în care sute de cadavre au fost stivuite, „ca mărfurile în corăbii”, până aproape sus, şi acoperite cu un strat subţire de pământ.

🖋 Dr. Ioan Botiș, muzeograf

#pandemii
#MuzeulJudețeandeIstorieșiArheologieMaramureș

Share This Post On
?>