Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (17)
Schimbările în plan mental produse de ciumă au dus la modificarea caracterului teologiei în evul mediu târziu, care nu a mai fost una a venerării divinităţii şi a celebrării cultului, ci una a tragicului, preocupată în principal de comemorarea Calvarului şi dobândirea nemuririi. Au apărut numeroşi predicatori populari şi profeţi falşi care propovăduiau iminetul sfârşit al lumii şi venirea Antichristului, precum şi procesiunile itinerante de flagelanţi, ce negau puterile vindecătoare ale Bisericii sau instaurau un model de pietate pur contemplativ, o viaţă spirituală foarte simplă, fără fast liturgic.
Pentru că probabilitatea ajungerii în Rai era extrem de redusă (din moment ce Dumnezeu pedepsea astfel lumea era greu de crezut că o va şi ierta după moarte), iar perspectiva Iadului devenise teribilă în faţa oribilului spectacol zilnic, a devenit salvatoare ideea unei căi de mijloc, cea a Purgatoriului. Până acum, acest loc de expiaţie a păcatelor nici nu avea un nume, nici nu era reprezentat plastic într-un fel; dar după 1.400, scenele Purgatoriului apar în basoreliefurile reprezentând Judecata de Apoi, iar Conciliul de la Florenţa (din 1439) formulează dogma Purgatoriului. Fără mare priză la marea masă a populaţiei până la acea vreme, teoria Purgatoriului s-a dovedit a fi, din punct de vedere psihologic, un excelent factor de detensionare.
În anii în care ciuma a făcut cele mai multe victime, au apărut şi orgiile, după cum au apărut şi autoflagelările, care-şi aveau originea în regulile şi prescripţiile ordinelor monastice. Biciuindu-se până la sânge cu cnuturi sau lanţuri, bărbaţi şi femei ce se mișcau ritmic, ridicau brațele spre cer, se aruncau la pământ și strigau către Dumnezeu formau imense procesiuni și străbăteau străzile oraşelor intonând imnuri religioase şi purtând în mâini lumânări aprinse. Sângeroaselor procesiuni de flagelanţi Moartea Neagră le-a dat o amploare fără precedent. Autoflagelarea a reprezentat o încercare disperată de a obține clemența lui Dumnezeu. Ele s-au manifestat cu regularitate obsedantă până la începuturile timpurilor moderne. Ciuma şi războiul au determinat mari procesiuni religioase, forme prin excelenţă privilegiate care evidenţiază fervoarea populară şi existenţa unui sentiment religios pe care în timpurile normale nu putem decât să-l bănuim ca subzistent.
Procesiunile flagelanților existau din secolul al XIII-lea și erau cunoscute în Ungaria, Austria, Polonia, Olanda, Elveția și Franța, dar Moartea Neagră le-a amplificat, dându-le o dimensiune dramatică. Prima procesiune a flagelanților, după izbucnirea ciumei, a avut loc în Stiria și a fost însoțită de furtuni care au nimicit culturile de cereale și de viță de vie, coincidență considerată un semn al destinului implacabil, după cum flagelanții au fost considerați vestitori ai sfârșitului lumii.
Fără nici un efect în stoparea epidemiei, procesiunile nu au fost altceva decât o altă formă de accelerare a răspândirii molimei. În timpul epidemiei de ciumă aceia care nu se năpusteau în biserici se dedau celor mai josnice dezmăţuri, macabrul devenind o invitaţie la erotism. Basoreliefurile, lămpile de morminte şi cupele antice asociaseră deja schelete şi scene de voluptate trupească.
Secole de-a rândul, ciuma a fost asociată cu suferința, disperarea, agonia dureroasă și moartea în singurătate, la toate acestea adăugându-se distrugerea legăturilor de familie și a celor sociale, pierderea siguranței religioase, o stare mentală caracterizată de diperare, aflată la limită, și limitarea libertăților din motive utilitariste.
În unele oraşe, pentru a ridica moralul populaţiei paralizate de frică, autorităţile au organizat petreceri publice. În zonele în care ciuma a durat mai mult timp, populaţia s-a dedat la excese bahice şi desfrâu fără să mai ţină cont de nici o restricţie sau precept moral. Ultimele zile, ore sau clipe de viaţă trebuiau trăite intens. De fapt, oamenii încercau să scape de obsesia chinuitoare a morţii îngrozitoare care urma să-i ia.
Un ascetism violent, spectaculos şi colectiv a apărut în anii în care Moartea Neagră a bântuit Europa, generat de o autoculpabilizare şi de conştientizarea unui păcat ce trebuia ispăşit în masă. De unde şi excesele flagelanţilor. Este clar că ciuma neagră a favorizat o anumită «cultură a morţii», cu dansurile macabre, cu susţinerea egalităţii tuturor în faţa morţii, cu reprezentarea cadavrelor în stare de descompunere (putreziciunile) şi reprezentările sadice ale martirilor – Sfânta Ecaterina, Sfânta Agatha –, fără a mai pune la socoteală locul pe care îl capătă în literatură tema roţii norocului. Rămâne de răspuns la întrebările formulate de Jean Delumeau: „De ce pentru câtva timp o civilizaţie şi-a deschis mormintele pentru a descoperi corpurile în putrefacţie? De ce s-a lăsat bântuită de imagini cu cranii, tibii, cărnuri putrezite sau greţoase?”
✒️ Dr. Ioan Botiș – muzeograf
