Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (16)
Lovite secole de-a rândul de epidemiile de ciumă, comunităţile afectate au fost profund marcate pentru perioade îndelungate, imaginile evocate reprezentând adevărate apocalipse. Dramatismul realităților cotidiene în vremurile ciumei, teama în fața morții, comportamentul societății tensionate prezintă o oglindire infailibilă a abisurilor spirituale ale omenirii. În timpul epidemiilor de ciumă, mentalitatea comunităților s-a adaptat situației catastrofale în care se afla, inventând noi superstiții și povestiri cu caracter supranatural în care erau implicate elemente de magie, forțe demonice și exorcizări.
Pe plan mental, efectele au fost diferite. Pentru istoria mentalităţilor contează mai puţin cifrele reale ale pierderilor, cât şocul provocat în minţile oamenilor de spectacolele extrem de brutale ale maladiei şi morţii. Instalată pentru mai bine de trei sute de ani, ciuma n-a fost, între 1348 şi 1648, decât elementul cel mai dramatic al unui vast ansamblu de nenorociri care şi-au acumulat efectele.
Cât timp ciuma a făcut ravagii, comunitățile lovite de teribilul flagel au căutat cu înfrigurare un vinovat care să fie făcut responsabil de stârnirea mâniei lui Dumnezeu, indiferent dacă era vorba despre sine, despre păcatul colectiv al societății sau despre oricare alt țap ispășitor.
Atât la nivel individual cât și la nivel colectiv, violența cu care s-a manifestat ciuma și lipsa unor mijloace eficiente de apărare împotriva acesteia au creat anxietate, au semănat îndoiala în justiția divină și au distrus ireversibil relațiile sociale existente. Fiecare știa din experiență că nu doar boala și moartea, ci și marginalizarea și izolarea socială care amenințau, puteau distruge prieteniile, legăturile familiale și instituțiile sociale.
În general, din momentul în care ciuma își făcea apariția în cadrul unei anumite comunități, oamenii evitau nu doar contactul cu ceilalți, ci și să mai deschidă geamurile sau să coboare în stradă. În mod instinctiv, fiecare căuta să reziste până la dispariția ciumei închis în propria locuință, cu rezervele de hrană de care dispunea, iar dacă trebuia totuși să iasă din casă pentru a-și procura noi provizii, apela la tot felul de precauții considerate obligatorii, așa cum era salutul adresat doar de la distanță sau o tejghea cât mai lată între clientul și vânzătorul unor produse de primă necesitate.
Pentru a reduce din anxietatea, depresia și îndoiala care apăsau asupra comunităților lovite de flagel, autoritățile au luat măsuri dintre cele mai diverse: s-a interzis anunțarea numelor celor morți, hainele de doliu au fost interzise și obișnuita tragere a clopotelor în caz de deces a fost limitată. Studiile au demonstrat că, în perioadele epidemiilor de ciumă, numărul sinuciderilor a crescut dramatic. Frica, disperarea, certitudinea de a fi atins de contagiune dereglează minţile, determinând numeroase persoane să-şi pună capăt zilelor.
Izbucnirea unei astfel de calamităţi inexplicabile pentru oamenii vremii respective a dus, în mod inevitabil, la schimbări majore în mentalul colectiv. Oamenii epocii au câştigat o mai clară conştiinţă de sine, după stingerea epidemiei, în paralel cu faptul că au personificat moartea, un personaj care dăduse adevărata măsură a puterii sale nemărginite. Evlavia personalizată, care se dezvoltase în secolul al XIII-lea și scosese în evidență temele suferinței, patimile și moartea, a fost intensificată de nevoia de consolare după dezastrul provocat de pestă.
Ciuma le părea oamenilor un demon fără milă, un fel de cavaler al Apocalipsei, dezlănţuit şi încărcat de ură împotriva întregii creaţii a lui Dumnezeu. „Ciuma a imprimat un caracter anume mentalităţii medievale, sumbru, metafizic. Este sigur că pesta a determinat schimbarea comportamentului religios a comunităților europene.
Multă vreme, oamenii au fost convinşi că epidemiile care i-au lovit cu o violenţă inimaginabilă au fost trimise de un Dumnezeu răzbunător, care-i pedepsea astfel pentru toate păcatele şi decăderea lor morală şi spirituală. O altă explicaţie era greu de găsit pentru majoritatea unei populaţii înspăimântate şi lipsite de mijloacele de a se apropia de adevăr în alt fel decât prin credinţă. În analiza fricii de ciumă, Jean Delumeau constată necesitatea ţapilor ispăşitori, dorinţa explicaţiilor, dintre care identifică trei: una a savanţilor, care dau vina pe fenomene astronomice cu implicaţii în calitatea cerului, una a mulţimii paranoice convinse că epidemia este o armă împotriva ei şi ultima, a bisericii şi a credincioşilor – ciuma este pedeapsa lui Dumnezeu, este modul lui de a aminti oamenilor necesitatea penitenţei. Terifiant era și faptul că nici o terapie nu se dovedea eficientă în prevenirea ciumei sau în vindecarea de această boală.
După marile pandemii de ciumă, s-au produs importante mutaţii la nivelul mentalului colectiv. S-au instaurat obsesia morţii şi a descompunerii, au fost exacerbate spaimele escatologice şi tema macabrului (în special în reprezentările artistice şi în literatură) şi a apărut ideea Purgatoriului. La toate acestea s-au mai adăugat încă două elemente, de o covârşitoare importanţă: redefinirea imaginii lui Dumnezeu (de la figura paternalistă a lui Isus Pantocrator, al blândeţei şi al milei, la ipostaza unui Isus al suferinţei şi morţii, judecător şi pedepsitor al omenirii păcătoase) şi, corelativ, reinterpretarea în sens restrictiv al doctrinei mântuirii, preschimbată dintr-un simbol soteriologic, într-unul pedagogic, care împinge salvarea dincolo de posibilităţile umane, făcând din ea un act ce trebuia meritat, nu aşteptat graţie predestinării credinciosului.
✒️Dr. Ioan Botiș – muzeograf
