Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (14)
Ciuma și-a făcut din nou simțită prezența în secolul al XVI-lea. În Transilvania, ciuma a lovit Clujul, Oradea și Alba Iulia în anul 1556, molima manifestându-se prin dureri de cap, palpitații și amețeli. Între 1741-1743, ciuma a lovit din nou Transilvania și Banatul și, cu toate măsurile luate, inclusiv înființarea carantinelor, molima s-a răspândit și în Bihor, Ugocea și Maramureș. Autoritățile au format de-a lungul râurilor cordoane de protecție, încercând să transforme aceste bariere naturale în bariere antiepidemice, restricționând circulația în și din comitatele respective. S-a încercat delimitarea locurilor infectate de cele neinfectate prin încercuirea cu trei cordoane concentrice avându-se mare grijă ca nimeni să nu iasă. Medicii și chirurgii au primit asistență militară, deoarece măsurile carantinale au stârnit opoziția violentă a populației, având loc adevărate insurecții în care fraternizau nobilii cu țăranii.
La Londra, ciuma, considerată pedeapsă divină pentru păcatele oamenilor, a reapărut în 1603, 1625 şi 1665. În 1630 la Milano, în 1656 la Napoli şi în 1720 la Marsilia, ciuma a ucis jumătate din populaţie, în doar două sau trei luni de vară. Maladia începea cu dureri de cap şi vomismente urmate de o febră puternică. Simptomele erau, în mod obişnuit, frisoane regulate, un puls scăzut, moale, lent, frecvent, inegal, concentrat, o îngreunare atât de mare a capului încât bolnavul şi-l susţinea anevoie părând a fi cuprins de o ameţeală şi o tulburare de om băut, cu privirea fixă, trădând spaima şi deznădejdea. O treime din populaţia din Amalfi a murit de ciumă în anul 1643. Pe parcursul unui deceniu, între 1625 și 1635, ciuma a lovit mai multe orașe germane, printre care Augsburg, Bamberg, Rothenburg, Kulmbach, Strasbourg, Nördlingen și Nürnberg.
Mai târziu, teribila molimă a reapărut din ce în ce mai rar; în Anglia ultima epidemie a fost în 1665; atunci au murit aproximativ o sută de mii de oameni, după alte surse o şesime din populaţia regatului, 65.000 numai în Londra. Daniel Defoe a descris ravagiile făcute de teribilul flagel în Jurnal din Anul Ciumei, o lucrare de ficţiune, dar bazată pe o solidă documentare. În acelaşi an, ciuma a devastat din nou Napoli.
Până în secolul al XVIII-lea ciuma şi-a făcut simţită prezenţa în Europa, izbucnind cu virulenţă o dată la zece sau cincisprezece ani. Astfel, la Lyon, au existat aproximativ o duzină de cicluri de ciumă între 1416 şi 1550; unele au durat câteva luni, altele câţiva ani: între 1380 şi 1560, în valea Ronului, numai 47 de ani din 170 au fost scutiţi cu totul de nelinişti.
Între 1542-1545, ciuma a bântuit Geneva. Predicatorii au cerut iniţial ca orice bolnav să cheme preotul la patul său de suferinţă, în primele trei zile de la constatarea bolii, dar după ce unul dintre clerici s-a îmbolnăvit şi a murit de ciumă au refuzat să mai acorde serviciu religios ciumaţilor. Calvin s-a eschivat şi el de la acest serviciu riscant pentru sănătatea sa, pretextând că nu putea lăsa întraga Biserică în părăsire, pentru a salva doar o parte a acesteia. De altfel, Calvin a avut grijă să fie declarat de către cler „indispensabil”. Vinovaţi pentru răspândirea ciumei au fost găsiţi câţiva amărâţi care, după ce au fost torturaţi, au recunoscut că ei au răspândit ciuma în oraş folosind o alifie făcută din excrementele diavolului, cu care au mânjit clanţele uşilor genovezilor.
Până în anul 1576, Veneția a fost infestată cu ciumă de peste douăzeci de ori, această nenorocire fiind cauzată de legăturile comerciale strânse pe care Veneția le avea cu porturile Levantului. Ciuma din anul 1576 a avut o virulență similară celei din anul 1348, signoria Serenissimei Republici obligându-i pe criminali și pe vagabonzi să scoată cadavrele din case și să le arunce în gropile comune sau să le transporte în lagunele insulelor învecinate. Mijloacele de apărare împotriva ciumei au rămas aceleași: adunările publice au fost interzise, iar vindecătorii de ocazie luau sânge și deschideau abcesele celor infestați, autoritățile interzicând purtarea hainelor de doliu și oficializarea numelor celor morți, pentru a mai atenua din șocul psihologic la care era supusă populația.
Ultimele măsuri amintite luate de autoritățile venețiene se înscriau în tendințele manifestate încă din vremea ciumei lui Iustinian, respectiv în încercarea de a prezenta epidemiile ca fiind mai puțin violente decât erau în realitate, pentru a evita declanșarea panicii, isteriei în masă, anxietății, exodului de populație și comportamentelor incontrolabile ale bolnavilor sau ale celor care se aflau în pericol.
✒️ Dr. Ioan Botiș – muzeograf
