Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (23)
Lupta românilor împotriva ciumei a avut un sprijinitor în Sfântul Haralambie (sărbătorit în ziua de 12 februarie), despre care se credea că „ţine ciumile de păr şi le duce unde vrea dânsul”, reprezentat în biserici ţinând ciuma sub picioare şi legată cu lanţuri. Ca urmare, în spaţiul românesc se credea că harul de a putea alunga ciuma o aveau icoanele Sfântului Haralambie, dar acestea nu erau se pare suficient de puternice pentru a îndepărta flagelul, după cum nici spinii care se puneau în Moldova în garduri pentru a alunga ciuma nu erau destul de eficienţi. Sfântul Mare Mucenic Haralambie a apărut deseori în rugăciunile poporului, mai ales din cauza deselor epidemii de ciumă din secolul al XVIII-lea. Un alt sfânt la care se apela pentru protecție împotriva ciumei a fost Sfântul Hristofor. Din moment ce divinitatea se afla la originea bolilor, considerate a fi pedepse pentru multele păcate săvârșite de oameni, era firesc să se creadă că doar invocarea protecției sfinților putea să dea roade.
Mijloacele profilactice de îndepărtare a ciumei au presupus „inventarea” leacurilor împotriva ciumei, așa-numitele „leacuri băbești” și a unor descântece. Printre remedii se număra un complicat amestec rezultat în urma fierberii îndelungate a unor cantităţi de miere, zahăr, coajă de portocale şi condimente (nucşoară, piper, cuişoare, scorţişoară) cu puţină terebentină, amestec ce trebuia consumat, în cantităţi mici, în ceapă coaptă sau în decoct de măcriş. Alte reţetele empirice menite să vindece bolnavii de ciumă se erau cataplasmele din urzici fierte, din care se bea şi decoctul, sau cele din sfeclă roşie prăjită.
Alături de aceste leacuri pe care bolnavul trebuia să le consume, anumite miasme erau considerate a avea un rol protector, cu bălegar uscat, pelin, mentă, seminţe de brad sau măghiran afumându-se casele în care se aflau bolnavi de ciumă sau chiar satul întreg. Alte mijloace de luptă folosite împotriva ciumei erau ospețele organizate sub cerul liber la care molima era invitată de onoare, sacrificarea unor animale domestice și chiar înhumarea unui mort de ciumă în poziție verticală.
În lipsa unor tratamente medicale eficace împotriva ciumei, poporul a apelat de multe ori la magie. În jurul satului lovit de ciumă se trăgea una sau mai multe brazde cu plugul, în Dolj plugul trebuind tras pentru a avea eficacitate de doi boi fătaţi într-o zi de sâmbătă de aceeaşi vacă. Alte credințe cereau ca brazda plugului să fie trasă de-a lungul hotarului satului de boi mânați de doi bărbați gemeni. Mircea Eliade aminteşte despre circumambulaţiunile din Bihor şi Oltenia care, pe vremuri, aveau rolul de a proteja teritoriul comunităţii de ciumă. Fie că erau înjugate la o căruţă, fie că trăgeau o „brazdă neagră” în jurul satului, vitele erau în mod obligatoriu de culoare neagră. În cazul în care nici un mijloc folosit nu era eficient, cei atinși de ciumă erau descântați, iar morții de ciumă erau îngropați de cei care se îmbolnăviseră și supraviețuiseră bolii, numiți ciocli.
O legendă interesantă din Bârsana, judeţul Maramureş, aminteşte o epidemie de ciumă care a produs atâtea decese încât morţii au trebui îngropaţi în grabă, fără să li se facă slujbe de înmormântare, pe Dealul Jbârului. În anul 1805, Biserica din Bârsana, construită în anul 1711 în cadru mănăstirii de aici, a fost mutată pe Dealul Jbârului, pentru a linişti astfel sufletele morţilor care nu au beneficiat de oficiile religioase în momentul morţii. Sătenii spun că, în momentul mutării bisericii, morţii care fuseseră îngropaţi în vechiul cimitir din jurul bisericii s-au mutat şi ei pe sub pământ în noul amplasament. În realitate, sătenii au hotărât mutarea bisericii pe noul amplasament în urma secularizării averilor mănăstireşti realizată de autorităţile imperiale la sfârşitul secolului al XVIII-lea, moment în care biserica a fost închisă şi risca să fie dărâmată.
✍️ Dr. Ioan Botiș – muzeograf
