Sfârşitul pandemiilor de ciumă și Olandezul Zburător

Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (29)

Nu există o explicaţie unanim acceptată asupra cauzelor care au dus, după patru secole, la dispariţia ciumei din apusul şi centrul Europei, apoi şi din răsăritul continentului, pierzându-și caracterul contagios care a rezistat secole de-a rândul. Foarte probabil un rol esenţial l-au avut măsurile luate de autorităţile vremurilor respective, dar această explicație nu este singura. Măsurile de igienă de diverse tipuri și grade de intensitate, schimbarea populațiilor de șobolani, controalele și restricțiile îmbunătățite din punct de vedere tehnic (cordoane sanitare) și o eventuală mutație a agentului patogen este posibil să-și fi adus contribuția în acest sens.

În secolul al XVII-lea, ciuma mai bântuia încă drumurile comerciale ale Euroasiei, cu toate că boala nu a mai atins niciodată proporţiile Morţii Negre. În Europa boala s-a retras treptat, dar a continuat să facă ravagii în China, unde, în timpul unei epidemii, la început, leşurile erau îngropate în sicrie, apoi învelite în ierburi, dar în cele din urmă au fost lăsate în paturile lor.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, ciuma a reapărut în Asia, lovind în special India şi China, boala răspândindu-se cu mare rapiditate. Numai în India ciuma a făcut şase milioane de victime. În timpul revoluţiei Panthay din China, în anul 1871, ciuma şi-a făcut din nou apariţia, după care, în 1894, a ajuns în porturile din Golful Tonkin, răspândindu-se în restul lumii, din cauza transporturilor maritime şi pe căile ferate care se dezvoltaseră mult în ultima vreme. În 1898, o epidemie de ciumă bubonică a ucis milioane de oameni în China, pierderile de vieţi omeneşti fiind sporite de foametea care a bântuit nordul ţării în aceeaşi perioadă. Cu doar patru ani înainte, în 1894, după o pandemie izbucnită în Hong Kong, bacteria care cauzează ciuma bubonică a fost identificată de bacteriologul francez Alexandre Yersin şi, în acelaşi timp, de bacteriologul japonez Shibasaburo. În Hong Kong sute de mii de oameni au fugit din calea molimei, în condițiile în care medicii se dovedeau încă neputincioși, gropile comune au reapărut, locuințele celor infestați erau incendiate și se instaurase disperarea colectivă.

În istoria epidemiilor de ciumă, susține Klaus Bergdolt, s-a trecut cu vederea faptul că ciuma bubonică prezintă aceleași forme de manifestare ca și ciuma pulmonară, foarte violentă și transmisibilă prin aparatul respirator, și că, în realitate, nu a existat niciodată o epidemie de ciumă bubonică fără cazuri individuale de ciumă pulmonară.

În 1894, cele mai multe victime au fost înregistrate în Asia, în vreme ce Occidentul a reuşit să oprească ciuma în porturile sale maritime. Doi ani mai târziu, o epidemie de ciumă și mai puternică a izbucnit în Bombay, având ca rezultat moartea unei cincimi din locuitorii orașului. În Bombay a izbucnit și o revoltă populară din cauză că englezii au elaborat un plan prin care doar cetățenii englezi urmau să fie evacuați dintr-un spital pentru ciumați.

În istoria ciumei, un episod aparte a avut loc în anul 1940, atunci când aviaţia japoneză a împrăştiat purici purtători de ciumă peste oraşul Ningbo din China. După doi ani, japonezii au apelat din nou la acest mod de răspândire a bolilor în provincia Yunnan, provincie aflată pe ruta de aprovizionare a Aliaţilor, la graniţa cu Birmania, astfel încât se estimează că 200.000 de civili au murit în urma acestui „bombardament” biologic.

Atunci când ciuma bubonică a lovit pentru ultima oară Senegalul, autorităţile franceze au luat măsuri draconice de combatere a flagelului: casele celor infestaţi au fost incendiate, locuitorii acestora au fost luaţi cu forţa şi puşi în carantină sub pază armată, iar morţii, încălcând toate tradiţiile musulmane, au fost îngropaţi fără nici un fel de ceremonial, aruncându-se peste ei creozot şi var nestins.

În anul 1993, în orașul Suret din India, au fost constatate mii de cazuri de infestare cu ciumă, sute dintre acestea soldându-se cu decesul bolnavilor. India a cunoscut ultima epidemie de ciumă în anul 2000, reacţiile ţărilor cu nivel de trai ridicat neîntârziind să apară sub forma embargoului pe mărfurile indiene şi chestionarea fără menajamente a călătorilor indieni, cu toate că pesta se vindecă astăzi prin simpla antibioterapie.

Pesta nu a dispărut nici în ziua de azi, pierderi de vieţi omeneşti înregistrându-se din cauza ei sporadic în Asia. A rămas greu de stabilit cât de adânci sunt urmele lăsate în mentalul colectiv de epidemiile de ciumă.

Pentru că ciuma nu a dispărut în totalitate, ea a rămas ancorată în numeroase expresii, tradiţii, legende şi blesteme. În diferite contexte, contemporanii noştri folosesc expresia „Olandezul Zburător”, fără ca mulţi dintre aceştia să ştie, de fapt, despre ce vorbesc. O scurtă povestioară, relatată de sir Walter Scott, ne poate lămuri. „O binecunoscută superstiţie marinărească despre o corabie fantastică pe care mateloţii o numesc Olandezul Zburător şi care poate fi văzută la latitudinea Capului Bunei Speranţe. Ea se deosebeşte de corăbiile pământene prin aceea că arborează toate velele chiar şi pe o vreme în care toate celelalte corăbii, din pricina tăriei vântului, nu îndrăznesc să ridice măcar un cot de pânză. Nu se ştie exact de ce rătăceşte, dar părerea generală e că, în vechime, ea fusese o corabie încărcată cu comori şi că la bordul ei s-ar fi comis o crimă oribilă, apoi, că membrii înrăiţi ai echipajului s-ar fi îmbolnăvit de ciumă… şi că aceştia ar fi navigat fără ţintă… alungaţi din toate porturile de frica molimei care-i decima; şi că, drept pedeapsă pentru fărădelegile lor, năluca nu încetează să bântuie apele unde s-a petrecut nenorocirea, toţi marinarii socotind-o ca pe o cumplită prevestire.”

Cu toate că ciuma a constituit vreme de secole un factor major de mortalitate şi una dintre obsesiile omenirii, cu toate că nici un război nu a provocat o asemenea catastrofă, teribilul flagel nu a intrat decât târziu în preocupările istoricilor, aceştia fiind mai preocupaţi de felul cum se omorau oamenii între ei decât de modul în care oamenii erau decimaţi de ciumă. Abia la mijlocul secolului al XX-lea ciuma a început să fie studiată de istorici, şi-a depăşit condiţia de eveniment anecdotic sau marginal şi a fost integrată în marele mecanism al istoriei.

✍️Dr. Ioan Botiș, muzeograf

Share This Post On
?>